Read Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 Iov 30 Bible Online

Iov 30 - Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 bible

Iov 30

¹Şi-acum, sunt râsul celor mai tineri decât mine; acum îmi fac dojană bezmeticii aceia pe-ai căror taţi şi mame eu nu dădeam doi bani şi nu-i puneam de-o seamă cu câinii de la grajduri.

²Ei, cei a căror vlagă din mâini mi-era nimica, de vreme ce pierise’nainte de sfârşit

³luptându-se cu lipsa şi foamea; ei, cei care mai ieri fugeau prin stepă, sleiţi şi chinuiţi,

⁴şi călăreau ecoul să-i dea târcoale mării când loboda-de-mare era mâncarea lor[1]; ei, cei lipsiţi de cinste, de slavă şi de bine când ronţăiau, de foame, copacii’n rădăcină,

⁵s’au ridicat asupră-mi cu-avânturi de tâlhari,

⁶ei, tâmpii, troglodiţii de-abia ieşiţi din peşteri[2],

⁷ei, tuse măgărească în cântec lin de strune, ei, râme pe sub crânguri sălbatice, uscate,

⁸copii de proşti şi nume al celor fără nume, a căror slavă strâmbă s’a stins de pe pământ!…

⁹Acum le sunt chitară, acum sunt basmul lor!…

¹⁰Mă’nvăluie cu ură şi mi se ţin departe şi-asupra feţei mele nu şi-au cruţat scuipatul.

¹¹Căci El, golindu-Şi tolba, m’a’nveninat cu chinuri, iar ei, slăbindu-şi frâul, mi se hlizesc în faţă.

¹²În dreapta mea se scoală puiţă şi prăsilă picioarele’ntinzându-şi şi cale peste mine făcându-şi, de pierzanie;

¹³e cale bătucită, de vreme ce veşmântul mi l-au desprins de trup.

¹⁴Săgeţile Lui toate de sus m’au săgetat, cu vrerea Lui El face cu mine tot ce vrea, dureri mă tot frământă.

¹⁵Durerile’mpotrivă-mi deodată s’au întors, nădejdea mea se duse ca spulberul de vânt, precum un nor se duse şi mântuirea mea.

¹⁶Şi-acum, pâraie calde mi-i sufletul pe chip[3] şi’n zile de durere mă ţine înzilirea;

¹⁷mi-i somnul parcă, noaptea, din prăvăliri de oase, şi nervii se desfac.

¹⁸Cu straşnică tărie mă ţine El de haină şi de gâtlej mă strânge ca gulerul cămăşii.

¹⁹Tu mă socoţi, pe mine, nimic decât noroi, că parc’aş fi totuna cu praful sau cenuşa.

²⁰Strigat-am către Tine şi, iată, nu m’asculţi, stătut-am în picioare şi nu mă bagi în seamă;

²¹atâtea, fără milă, s’au năpustit asupră-mi, căci Tu, cu mână tare, mă baţi necontenit

²²şi cu dureri mă’mpresuri tăindu-mi orice cale spre mântuirea mea.[4]

²³Că ştiu prea bine: moartea mă surpă din ce sunt, pământul fiind casa oricărui pământean.

²⁴O, dac’aş fi în stare să-mi curm odată viaţa, ori să mi-l rog pe altul s’o facă’n locul meu!

²⁵Că eu am plâns deasupra oricărui slăbănog şi-am suspinat văzându-l pe omul nevoiaş.

²⁶Şi aşteptând să-mi vină belşug de bunătăţi, de zile rele, iată, din urmă-am fost ajuns.

²⁷M’aprind în măruntaie şi fierb fără’ncetare şi simt strânsoarea spaimei şi-a zilelor miloage.

²⁸Am tras, gemând, caleaşca, dar fără frâu în gură, am stat în adunare şi’ntr’însa am strigat;

²⁹sunt frate cu şacalii, prieten sunt cu struţii;

³⁰mi-i pielea parcă toată’nvelită cu’ntuneric şi oasele din mine’nvelite în arsuri;

³¹chitara mea se’ntoarse cu strunele spre jale: cântării mele’nalte doar plânsul i-a rămas.