Read Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 Solomon 18 Bible Online

Solomon 18 - Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 bible

Solomon 18

¹În acest timp, pentru sfinţii Tăi[1] strălucea lumină mare. Iar aceia[2], care le auzeau glasurile fără să-i vadă la chip, îi fericeau că nu înduraseră suferinţe,

²le mulţumeau că nu s’au răzbunat după ce fuseseră chinuiţi şi le cereau iertare pentru purtarea lor duşmănoasă.

³În locul acestui [întuneric] Tu le-ai dat alor Tăi un stâlp de foc înflăcărat ca să-i călăuzească într’o călătorie necunoscută: soare nevătămător în slăvită lor strămutare.

⁴Ceilalţi însă erau vrednici să fie lipsiţi de lumină şi să fie robi întunericului, ca unii care-i ţineau închişi pe fii, pe aceia prin care lumina cea nestricăcioasă a legii trebuia să-i fie dată lumii întregi.

⁵Când s’au hotărât să-i ucidă pe pruncii sfinţilor şi când, din cei ameninţaţi, unul singur a scăpat, Tu, spre a-i pedepsi, le-ai luat mulţime de copii şi pe ei, pe toţi, i-ai înecat în ape năvalnice.

⁶Părinţii noştri au ştiut mai dinainte de noaptea aceea pentru ca, ştiind ei bine în ce jurăminte crezuseră, să fie plini de curaj.

⁷Iar poporul Tău a văzut şi mântuirea celor drepţi, şi pieirea vrăjmaşilor,

⁸căci precum i-ai pedepsit pe cei potrivnici, tot aşa, chemându-ne pe noi. ne-ai preamărit.

⁹Şi astfel copiii cei sfinţi ai celor buni jertfeau în taină[3] şi au statornicit, într’un gând, această lege dumnezeiască: sfinţii să fie părtaşi, deopotrivă, la aceleaşi bunătăţi şi la aceleaşi primejdii; încă de pe atunci cântau cântările părinţilor.

¹⁰Îi îngâna strigătul bezmetic al vrăjmaşilor lor, iar bocetele celor ce-şi plângeau copiii se întindeau până departe.

¹¹Robul şi stăpânul erau loviţi de aceeaşi pedeapsă, omul de rând îndura aceleaşi suferinţe ca şi regele.

¹²Loviţi de aceeaşi moarte, toţi aveau, deopotrivă, morţi fără număr; cei rămaşi în viaţă nu erau destui ca să-i îngroape de vreme ce, într’o singură clipă, tot ce era mai de seamă între urmaşii lor pierise.

¹³Ei, care din pricina vrăjitoriilor nu voiseră să creadă, atunci când le-au pierit întâii-născuţi au mărturisit că acesta era poporul fiilor lui Dumnezeu.

¹⁴Atunci când lina tăcere învăluia totul şi noaptea ajungea la mijlocul curgerii ei,

¹⁵Cuvântul Tău cel atotputernic a purces din înălţimea cerurilor, din tronul împărătesc, ca un cumplit războinic în mijlocul unui pământ hotărât pieirii; purtând, ca pe o sabie ascuţită, porunca Ta cea fără schimbare,

¹⁶s’a oprit şi a umplut totul cu moarte: ajungea pân’la cer şi înainta pe pământ.

¹⁷Şi atunci, deodată, vise cu vedenii crunte i-au tulburat, spaime năprasnice căzut-au peste ei.

¹⁸Pe jumătate morţi, azvârliţi încoace şi încolo, începeau să-şi dea seama de ce anume mor;

¹⁹căci visele tulburătoare îi înştiinţaseră din vreme, aşa ca ei să nu piară fără să ştie de ce erau nefericiţi.

²⁰În acest timp, încercarea morţii i-a atins şi pe cei drepţi şi mulţi au fost loviţi în pustie,[4] dar mânia Ta nu a ţinut multă vreme,

²¹căci un om neprihănit s’a grăbit să-i apere; având drept arme ale slujirii sale rugăciunea şi tămâia de împăcare, el a stat împotriva mâniei [Tale] şi a pus capăt nenorocirii, arătându-se pe sine că este robul Tău.

²²Răzvrătirea a învins-o nu prin tăria trupului, nu prin puterea armelor, ci prin cuvânt L-a înduplecat pe Cel ce pedepsea, amintindu-I jurămintele făcute părinţilor, precum şi legămintele.

²³Când morţii, căzuţi unii peste alţii, ajungeau grămezi, el a stat la mijloc, a oprit mânia şi i-a tăiat calea ce ducea spre cei vii.

²⁴Căci în veşmântul său cel lung era întreaga lume, pe cele patru rânduri de pietre scumpe erau săpate slăvitele nume ale părinţilor, iar pe diadema de pe capul său se afla Măreţia Ta.

²⁵În faţa lor, Nimicitorul s’a oprit şi s’a temut: gustul mâniei Tale, doar el, era de-ajuns.