Read Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 Plângerile lui Ieremia 1 Bible Online

Plângerile lui Ieremia 1 - Versiunea Bartolomeu Anania, 2001 bible

Plângerile lui Ieremia 1

¹Şi a fost că după ce Israel a fost dus în robie şi Ierusalimul a rămas pustiu, a şezut Ieremia jelind şi a plâns această plângere asupra Ierusalimului; şi a zis:[1] Plângerea întâi. Cum şade răznită cetatea aceasta, ea, cea cu multe popoare! E-acum ca o văduvă’n lume: slăvită cândva printre neamuri, prinţesă cândva peste ţări, ajuns-a tribut să plătească.

²Ea nopţile şi le trece plângând, în lacrimi scăldându-şi obrajii. Din toţi care-atunci o iubeau nu-i nimeni acum s’o aline. Prietenii toţi au trădat-o, duşmani împotrivă-i se-arată.

³Iudeea e dusă’n robie prin tot ce-i mai josnic într’însa, prin propria ei înrobire.[2] Risipă’ntre neamuri, odihnă nu-şi află; gonacii au prins-o la mijloc, al celor ce crunt o apasă.

⁴Plângând se coboară cărări din Sion, că nimeni nu vine la praznic.[3] Surpate-i sunt porţile toate: pe ele, suspine de preoţi. Fecioarele-s duse’n robie, el[4] singur şi’neacă amarul.

⁵Acei ce-l apasă sunt încă deasupră-i, duşmanii se’ngraşă la cârmă, că’n faţa noianului său de păcate culcatu-l-a Domnul cu fruntea’n ţărână: pruncuţii săi fragezi sunt duşi în robie, din urmă mânaţi de tirani.

⁶Fiicei Sionului,[5] iată, răpită i-a fost frumuseţea! Ai săi voievozi erau ca berbecii[6] ce nu şi-au aflat o păşune: pe drum se mişcau fără vlagă din faţa gonacilor lor.

⁷Şi-aduce Ierusalimul aminte de zilele lui triste, umile,[7] când braţ de vrăjmaş îi supuse poporul ah, fără ca nimeni s’ajute: –, când ei, ei, duşmanii, văzându-l pe drumuri, de el îşi râdeau.

⁸Păcătui cetatea, din greu, Ierusalimul, pricìnă pentru care-i acum în suferinţă. Cei ce-o aveau în cinste, cu toţi au umilit-o, că i-au văzut ruşinea; ea însăşi a gemut şi faţa şi-a întors-o.

⁹Necurăţia-i udă se’ncleie pe picioare.[8] Nu şi-a adus aminte de-un astfel de sfârşit: cândva semeaţă frunte, acum cu nasu’n jos; şi nimeni nu-i să-i dea o mângâiere… „O, Doamne, Doamne, iată, Tu vezi-mi umilinţa, că’n faţa mea duşmanul s’a înălţat pe sine!”

¹⁰Vrăjmaşul mâna şi-a’ntins-o spre tot ce-are ea mai de preţ. Că ea i-a văzut pe păgâni cum intră în sfânta ei casă, ei, despre care ai zis ca’n obştea Ta să nu intre.

¹¹Poporul suspină, întreg, umblând după pâine; ce-aveau mai de preţ au dat pe mâncare, să-şi cheme la viaţă suflarea. Vezi, Doamne, priveşte, că’n mare’njosire se află!

¹²„Voi, toţi cei ce mergeţi pe cale, veniţi şi vedeţi de este pe lume durere la fel cu durerea ce-a dat peste mine! Acel ce prin mine grăit-a, El, Domnul, în ziua aprinsei mânii m’a smerit.[9]

¹³El foc a trimis din’naltele Sale locaşuri; în oasele mele-l aduse. Şi laţ mi-a întins la picioare şi pasu’ndărăt mi l-a’ntors; un gol mi-a căscat înlăuntru, durere din zori până’n seară.

¹⁴Un ochi veghetor asupra păcatelor mele![10] Şi iată că ele de mâini mi s’au prins, grămadă le simt pe grumaz. Slăbitu-mi-a’n ele puterea: De vreme ce Domnul m’a dat pe mâna durerii, nimic nu mă ţine’n picioare.

¹⁵Vitejii mei, iată, pe toţi gonitu-i-a Domnul din mijlocul meu. Un timp a chemat împotrivă-mi spre moartea aleşilor mei. Strivită a fost ca’ntr’un lin fecioara lui Iuda, de-aceea eu plâng.

¹⁶În ochiul meu ape îşi află izvor. Că-mi este departe Acel ce alină şi duhul spre sine-l întoarce. Pieritu-mi-au fiii, că prins-a putere vrăjmaşul”.

¹⁷Sionul mâna şi-a întins-o: nu-i nimeni să-i dea mângâiere. Porunci a dat Domnul asupra lui Iacob; duşmanii săi, iată-i, îi sunt împrejur. În mijlocul lor, singur, un biet Rusalim, un chip de femeie-alungată.

¹⁸Da, drept este Domnul, că spuselor Sale le-am stat împotrivă. Tu, lume de neamuri, auzi-mi durerea şi vezi-mi obida: fecioarele mele şi tinerii mei sunt duşi în robie!

¹⁹Chematu-i-am pe-aceia cu care m’am iubit; ei însă m’au trădat. Preoţii mei, ca şi bătrânii mei, pierit-au în cetate cătând de-ale mâncării atât cât să trăiască şi neaflând nimic.

²⁰O, Doamne, Tu vezi-mi necazul! Lăuntrul meu e pradă tulburării şi inima în mine mi se’ntoarce: că-am necăjit pe altul şi-s necăjit de altul; afară pruncii mi-au pierit de spadă, în casă parc’aş fi’ntru moarte.

²¹Te rog, ascultă-mi suspinul! Nu-i nimeni să-mi dea alinare. Aflat-au vrăjmaşii de răul meu, Doamne, şi-au râs ca nebunii de câte-ai făcut. O zi ai adus, un timp ai chemat, şi ei devenit-au asemenea mie.

²²Le fie răutatea’naintea feţei Tale şi fă-le şi Tu lor cum mi-ai făcut Tu mie pe seama celor multe păcate ale mele! Că mult îmi e suspinul, mâhnită-mi este inima.